Raportul de testare ADN arată rezultatele testelor ADN de laborator care oferă dovezi cu privire la presupusa relație de familie. Aceasta este o scurtă explicație a semnificației numerelor (adică a certitudinii statistice a rezultatului) și a altor elemente care apar într-un raport de testare ADN:
Analiza de laborator testează ADN-ul izolat din celulele obrazului pentru a localiza anumite regiuni de cromozomi despre care se știe că variază în lungime între indivizi. Douăzeci și patru din aceste site-uri sunt testate; fiecare site este numit „locus”, („loci” – plural). Analiza acestor 24 loci dintr-o populație mare a relevat multe versiuni de dimensiuni diferite asociate cu fiecare locus. Versiunile unei secvențe ADN sau a unei gene sunt numite „alele”. Aceștia sunt markerii genetici folosiți la testarea ADN.
Deoarece fiecare individ are doi din fiecare tip de cromozom, unul moștenit de la fiecare părinte, fiecare are două alele la fiecare locus. Aceste două alele sunt uneori identice (homozigote), dar de obicei nu au aceeași dimensiune (heterozigot). În timpul testării ADN parentale, laboratorul identifică lungimea celor două alele găsite la fiecare locus.
Raportul de testare ADN pe care îl veți primi arată numere (în prima coloană) care indică fiecare dintre cei 21 de loci implicați în procesul de testare ADN.
 |
 |
Coloanele marcate “alelă” în raportul de testare ADN conțin numere care indică cele două alele găsite la fiecare locus (sau un număr dacă au aceeași dimensiune).
Dacă, de exemplu, un copil are două alele care sunt desemnate 12.1 și 18, iar dacă mama are alele 12.1 și 16, atunci copilul a moștenit alela 12.1 de la mamă. Copilul trebuie să fi moștenit alela 18 de la tată. Alela 18 este „alela paternă obligatorie”. În general, presupusul tată trebuie să aibă această alelă dacă este tatăl biologic al copilului.
20 de loci diferiți sunt folosiți ca markeri genetici în testele ADN, precum și unul (Amelogenin) pentru a confirma sexul persoanei care furnizează proba ADN. Dacă presupusul tată nu are alela potrivită la fiecare locus testat, atunci el nu poate fi părintele biologic. Dacă îl are, atunci ar putea fi tatăl. Un „indice de relație” (numit „Index direct” din raport) pentru fiecare locus este calculat pe baza informațiilor, inclusiv a porțiunii populației masculine care are alela paternă obligatorie la acel locus. Acest indice este raportat pentru fiecare locus ADN.
Un indice de relație (sau „direct”) combinat pentru toate alelele testate este apoi calculat și apare sub grafic. Acest număr este utilizat pentru a calcula „probabilitatea de relație”, care este procentul de probabilitate ca un bărbat cu alelele presupusului tată să fie părintele biologic al copilului, în comparație cu un bărbat neprobat, fără legătură, din aceeași rasă. Dacă ADN-ul presupusului tată este în concordanță (cu o anumită certitudine matematică) cu cel al copilului, raportul va concluziona că presupusul tată nu poate fi exclus ca tată biologic al copilului. Dacă ADN-ul nu este consecvent, acesta va concluziona că presupusul tată poate fi exclus ca tată biologic al copilului.
* Fiecare locus utilizat la testarea ADN-ului este compus dintr-un număr variabil de secvențe scurte repetate ale blocurilor de construcție ale ADN-ului sau „baze”. Acestea sunt menționate prescurtat drept „A”, „C”, „T” și „G”. (adenina, citozina, timina si guanina). Un exemplu de secvență naturală de ADN care are astfel de repetări simple scurte ar fi ACGACGACGACG, adică (ACG) 4. Cu toate acestea, fiecare alelă poate avea un număr diferit de repetări totale, de exemplu (ACG) 3 sau (ACG) 5 în loc de (ACG) 4, dând naștere unei lungimi de fragment diferite atunci când ADN-ul este purificat și amplificat în eprubetă. În acest exemplu, (ACG) 3, (ACG) 4 și (ACG) 5 ar codifica variante de alele cu lungimi de bloc de construcție de 3 x 3, 4 x 3 și 5 x 3, adică 9, 12 și 15 lungimile blocului de construcție. Deoarece aparatele de analiză ADN detectează modificări ale lungimii unei singure unități, aceste diferențe de lungime se disting ușor.
